Articol scris de David Creelman

 

Fabrizio Ferraro de la IESE Business School impreuna cu Jeff Pfeffer si Bob Sutton Universitatea Stanford au scris un articol interesant in  Academy of Management Review.

 

Ferraro argumenteaza ca teoriile managementului pot deveni autosuficiente, astfel incat, chiar daca la inceput nu au fost adevarate sfarsesc prin a deveni. Un exemplu pe care Farraro il citeaza este teoria economica potrivit careia oamenii actioneaza numai pentru a-si urmarii propriul interes, niciodata pentru cel al grupului sau al societatii. Am citit articole despre management care afirmau cu "inocenta" ceva de genul: "...cand organizatiile se schimba, angajatii au o singura intrebare: ce avantaje am eu din asta?" Nu este adevarat. Confruntati cu schimbarea, oamenii se pot gandi la impactul acesteia asupra fimei, clientilor, propriilor lor familii, colegilor, celor saraci, societatii in general sau generatei urmatoare.

 

Cu toate acestea, presupunerea ca oamenii se gandesc numai la propria persoana nu este prezentata ca un punct de vedere care poate fi dezbatut; pur si simplu se presupune a fi adevarat si articolul merge de aici mai departe, vorbind despre managementul schimbarii. In timp aceste presupuneri ascunse se strecoara in felul de a gandi al cititorului. Aici este locul in care articolul devine insidios; din momentul in care oamenii incep sa creada teoria interesului personal devin ei insisi egoisti. Ceea ce nu era adevarat, a devenit.

 

Studiile au aratat ca absolventii de stiinte economice (care au fost invatati ca propriul interes este singura motivatie) sunt mult mai dispusi sa triseze in grupul lor intr-un experiment decat orice alt grup de subiecti (economistii au contribuit cu numai 20% din resursele proprii la reusita grupului, comparat cu 42% procentul non-economistilor). Profesorii de stiinte economice nu si-au dat seama niciodata ca teoriile lor transforma oamenii obisnuiti in oameni mai putin etici, dar asta s-a intamplat.

 

O alta presupunere cu potential periculos este ca in orice fima exista jucatori de categoria A, B si C (excelenti, buni si mediocri). Chiar si eu am folosit acest limbaj. Dar din momentul in care presupui ca 10% din angajati sunt jucatori de categoria C, devine normal sa decizi ca ei ar trebui concediati si inlocuiti de jucatori de categoria A. Este de asemenea normal, sa crezi ca jucatorilor de elita din categoria A trebuie sa le fie acordat un statut special. Acest tip de gandire risca sa transforme un loc de munca prietenos orientat catre munca in echipa intr-unul plin de frica si de neincredere.

 

Evident, este adevarat ca organizatiile trebuie sa inteleaga nivelele diferite de performanta ale angajatilor. Cu toate acestea, exista o diferenta clara intre mentionata necesitate si presupunere ca oamenii pot fi cu exactitate sortati pe categorii - fapt pe care cele mai multe cercetari il arata ca fiind imposibil. Evaluarea traditionala a performantelor de asemenea acorda note oamenilor, dar se bazeaza pe o teorie destul de diferita. In limbajul din evaluarea traditionala un angajat a avut un an prost, in noul limbaj al evaluarii un angajat care este etichetat cu categoria C este pe punctul de a fi concediat.

 

O privire alternativa de ansamblu este aceea ca exista o singura echipa si ca toti cei care o alcatuiesc incearca sa contribuie; sigur, unii vor fi uneori mai buni la anumite aspecte, dar nu atat de buni incat sa ne determine sa etichetam restul membrilor ca fiind de categoria A sau C. Uneori veti auzi un CEO spunand: "Sa nu punem oamenilor etichete si sa intram in aceasta categorie de limbaj". CEO-ul realizeaza ca nu renteaza sa intre intr-o discutie despre categoriile A, B si C, deoarece limbajul este distructiv.

 

Exista un numar de idei ascunse in teoriile managementul in SUA care pot fi periculoase. Multe dintre acestea deriva din stiintele economice, si se centreaza in jurul ideii ca lumea este in general de tipul: cainele care sfasie alt caine (en. dog-eat-dog), cel mai puternic supravietuieste, invingatorul ia totul, lacomia este buna. Aceste tipuri de prezumtii apar in tot felul de articole de management. Daca adoptam limbajul acelor teorii atunci ele pot deveni auto-suficiente.

 

Intelegerea pericolelor din teoriile auto-suficiente este de o importanta majora pentru managerii din afara Statelor Unite ale Americii. Managerii din lumea intreaga citesc literatura americana de specialitate din dorinta de a se deprinde cu cele mai bune practici. In acest proces ei pot sa se molipseasca fara voia lor cu un virus care le poate distruge organizatiile sau tarile.

 

Este greu sa presupui ca un manager obisnuit care citeste un articol despre afaceri sa separe prezumtiile ascunse din ceea ce ar putea parea ca limbaj de zi cu zi. Asadar, datoria cade pe umerii intelectualilor sau ganditorilor din fiecare tara sa alerteze managerii cu privire la pericolele ascunse din aceste idei. Poate sunteti unul dintre acei intelectuali. Fac presupunerea ca intelectualii vor veni in ajutor, nu din propriul interes, ci pentru ca vor sa creeze o lume mai buna pentru concetatenii lor cat si pentru generatiile care urmeaza.

 

David Creelman este CEO al Creelman Research, care ofera articole, cercetari si comentarii pe tema managementul capitalului uman. Lucreaza cu o multitudine de cadre universitare, consultanti si companii de HR din Statele Unite, Canada si China. Ocazional sustine prezentari publice ale articolelor si analizelor sale. Dl. Creelman poate fi contactat la creelmanresearch@canada.com